Una dintre putinele asemanari dintre metrourile din Amsterdam si Bucuresti sint acei “cintareti” care vin, cinta ceva, la vreun instrument sau doar din gura, se plimba prin metrou ca poate le da cineva ceva si apoi pleaca in urmatorul vagon.
In Amsterdam am vazut insa ca si acesti cintareti sint de mai multe categorii…
Intr-o zi am vazut un pusti cu un acordeon (nu l-am intrebat in romana ce mai face ca poate imi raspundea 🙂 ) care a venit, a chinuit putin acordeonul, s-a plimbat printre calatori si apoi a plecat bolborosind ceva (cred ca la adresa celor multi care nu i-au dat nimic) in urmatorul vagon.
In alta dimineata, a intrat in vagon un negru cu o chitara in brate si o muzicuta legata de git. S-a asezat linistit linga o usa si s-a apucat de cintat. Dupa primele acorduri, ne-am dat seama ca ceea ce cinta era o piesa de la U2 (“Where the streets have no name” – parca dar nu sigur, cert e ca era U2). Si chiar daca nu credeti ca o piesa U2, cintata la muzicuta si chitara poate suna bine, ei bine asta a sunat FOARTE bine si frumos. Dupa U2 a mai cintat ceva vreme de vreo trei-patru statii si apoi si-a facut turul printre calatori cu paharelul. Nu mai zic ca toata lumea din vagon i-a dat ceva (doar de la 50 de centi in sus am vazut prin paharel 🙂 ) iar el in timpul asta multumea tuturor. Dupa ce si-a terminat turul exact cind eram intr-o statie, ce a facut? Orice “cintaret” de metrou pe care l-am mai vazut ar fi plecat repede in alt vagon… Dar nu, el s-a asezat linga o usa, si-a asezat muzicuta si chitara mai bine si s-a apucat iar de cintat…
In alta ordine de idei, ca tot vorbeam de muzica mai neconventionala (nu m-as fi gindit la U2 cintat la muzicuta), iata ce poate sa iasa cind pui la olalta vreo 30 de ilustri muzicieni necunoscuti, din cele mai diverse colturi ale lumii, intr-un studio virtual (fizic nu s-au intilnit niciodata). Poata sa iasa cel mai frumos cover dupa “Stand by Me”…
